JOCUL LA DIFERITE VARSTE

Dar exista un lucru pe care toate jocurile din aceasta epoca il au in comun: copilul se joaca cu obiectele care se afla in campul lui vizual. Daca un "unchi" ii da copilului o jucarie nepotrivita din punct de vedere pedagogic, este suficient sa o ascundem intr-un dulap. Dupa cateva suspine, copilul va merge sa se joace cu altceva. Daca da din nou peste jucarie, intr-o zi cand mama lui face ordine, o va dori din nou. Copiii mici se joaca cu ceea ce au la dispozitie in momentul respectiv si acest lucru provoaca dispute in familiile in care exista mai multi copii de varste diferite. Daca cei mai mari se joaca cu papusile, cel mic vine si vrea si el sa se joace cu papusa. Mama spune: "Lizica este mica. Lasati-o sa se joace cu papusa. Si voi mergeti sa construiti ceva." Dupa cateva proteste, cei mai mari incep un joc de constructie. Papusa e curand aruncata deoparte; Lizica vrea sa se alature din nou celorlalti si in entuziasmul ei darama turnurile si strica garajele si casele. Si asta va continua la nesfarsit daca cei mari nu fug sa se joace afara, lasand-o pe Lizica urland pe campul de bataie.

Acest exemplu arata in ce masura jocul copilului mic mai este legat direct de mediul din jurul lui. In imaginatia lui, el este capabil sa stea la distanta necesara, sa numeasca si sa inteleaga obiectele, dar viata lui afectiva este inca total prizoniera lumii exterioare, inchisa in "aici si acum". Ea poate raspunde lumii doar prin necaz si bucurie. De aceea se succed bucuria si tristetea atat de repede: "Ionel care plange si Ionel care rade."

Aceasta atitudine de reactie reprezentativa pentru o miscare de du-te-vino a emotiilor nu poate fi considerata sentiment personal in sensul adevarat al cuvantului. Reactia emotionala fata de lumea exterioara nu va deveni sentiment propriu-zis decat atunci cand va aparea viata interioara structurata. Si animalele reactioneaza la lumea exterioara prin satisfactie sau nemultumire. Dar animalul nu va avea niciodata acces la o viata de sentimente; el va ramane dependent de mediul sau.

Trebuie sa urmarim momentul in care copilul se retrage pentru prima data din experienta directa exclusiva a mediului si cand manifesta un inceput de structura emotionala; acest moment poate fi considerat drept nastere a sentimentului. (Nasterea gandirii a fost identificata in momentul in care s-au asociat perceptii si imagini se­parate pentru a forma un ansamblu).

Pe la patru ani, jocul copilului se schimba mult. Pana atunci el privea numai ceea ce se petrecea exact in jurul lui. Sentimentele lui erau legate de perceptia functiunilor vitale si a lumii exterioare; acum incepe sa se dezvolte o forta noua in viata emotionala, care se opune lumii exterioare. Cea mai buna denumire care ar putea fi data acestei forte este aceea de "imaginatie creatoare"; ea se afla in opozitie cu lumea exterioara si o transforma pe aceasta dupa nevoile sale.

Jocul devine mult mai intens.

Este absolut fascinant sa intri intr-o camera in care se joaca un copil de aceasta varsta. Covorul devine un nou univers; desenul din mijloc este marea; liniile din jur, drumurile, iar sub masa este o casa. Nu poti sa mergi spre mijlocul covorului fara sa-ti uzi picioarele. Cuburile si pernele sunt masini, trenuri si munti. Sub masa este o casa intreaga, cu un salon, o camera si o bucatarie. Constati ca el nu doar se joaca, ci ca sub masa exista o casa - spatiul este intr-adevar o casa. Copilul si-a legat imaginatia de realitatea care este perceputa acum prin intermediul imaginatiei. Copilul creeaza un univers de joc si de poveste in care orice este posibil, in momentul in care imaginatia doreste sa fie asa. Privirea lui asupra lumii este o privire prin ochelari fermecati, culorile si relatiile se schimba in functie de dorinta copilului.

O doamna mi-a povestit ca la varsta de optsprezece ani se intorcea sa-si viziteze casa in care a locuit in copilarie. Plina de nerabdare, fugi in gradina sa-si regaseasca vechea ei lume, dar fu foarte dezamabita sa gaseasca o gradina banala, cu tufe si o groapa. O intreba pe mama ei: "Ce s-a intamplat cu padurea care era in stanga gradinii?" Mama ii raspunse: N-a fost niciodat a o padure acolo. Toate au fost intotdeauna asa". "Dar eu sunt sigura ca aici era o padure. Ne plimbam cu caruciorul papusilor prin ea; o padure mare, intunecata; o vad parca in fata ochilor." Padurea existase doar in imaginatia copilului, unde era mai adevarata decat o padure veritabila.

A venit timpul acum pentru copil sa se joace fara restrictii. Orice obiect, chiar o cutie de chibrituri sau o bucata de sticta colorata are o valoare inestimabila si copilul cauta mii de feluri de a se juca, singur sau cu altii.

Adultii ar trebui sa ia foarte in serios aceste jocuri si sa imbogateasca viata interioara a copiilor, propunandu-le idei noi si oferindu­le si alte posibilitati. Daca nu aveti timp sau daca nu aveti suficient spatiu, duceti-va copilul la gradinita. Acolo va putea asculta basme, ceea ce este pentru el la fel de vital precum painea si untul. Copilul trebuie sa aiba spatiu de actiune pentru imaginatia lui. O gramada de cuburi, cateva scanduri si mese vechi si robuste, cutii goale, hartie, creioane colorale, vopsele si hartie adeziva sunt lucruri indispensabile intr-o gradinita de copii. Si un cufar plin de carpe, cu care copiii se pot deghiza, si o educatoare, desigur, cu o inima tanara si plina de caldura. Aceasta este gradinita ideala.

…

Merita sa mai subliniem un alt aspect al acestei perioade a imaginatiei creative: trecerea nemijlocita de la lumea fanteziei la lumea reala si invers. Aceleasi scaune care au servit drept tren, sau aceeasi masa care a servit drept casa, se transforma instantaneu in scaune de sezut si in masa pentru mancat, la ora meselor, si redevin tren si casa, dupa masa, daca copiilor li se da voie sa-si reia jocul. Am notat deja aceasta caracteristica a sentimentului cand spuneam: "Ionel care plange si Ionel care rade". Era vorba atunci de polaritatea tristete-bucurie; acum este vorba de polaritatea imaginatie (interior) - realitate (exterior).

Basmele sunt izvorate tot din aceasta imaginatie creatoare; ele provin din epoca in care omul se mai afla inca in stadiul imaginatiei creatoare. Povestile care sunt veritabile povesti populare se raporteaza intotdeauna la aceste mari imagini care sunt viata si moartea, binele si raul, modestia care face sa creasca sufletul si orgoliul care il intareste. Continutul este constituit din adevaruri profunde, care vin din universul unui spirit creativ, semiconstient inca, forma este aceea pe care i-o da fantezia creativa copilareasca. De aceea este absurd sa se vorbeasca de "minciuni" cand se face referire la basme. Lupii nu vorbesc; deci, ar insemna ca minti cand ii faci sa vorbeasca. Bunica si Scufita Rosie sunt mancate de lup - este o intamplare ingrozitoare, infricosatoare si este tot o minciuna sa spui ca ele mai sunt vii cand sunt scoase din burta lupului. Exista o versiune a Scufitei Rosii care dateaza de la inceputul secolului. Scufita Rosie nu este scoasa din burta lupului, nici n-a fost macar mancata de lup si lupul nu moare. Ce mai ramane din basm? O poveste groaznic de banala, moralizatoare, care nu intereseaza pe nici un copil. Spiritul inca dormitand al copilului are o cunoastere intuitiva a misterelor vietii si mortii, ale intemnitarii in legaturile terestre obscure si ale trezirii din aceasta obscuritate. Copilul simte in propriul sau corp, inconstient dar nu mai putin real, fortele vietii care il fac sa creasca, iar atunci cand i se trezeste constienta, simte fortele mortii care se opun fortelor vietii. Basmele sunt o punte spre aceste probleme eterne si ele permit ca spiritul copilului sa se trezeasca si sa se simta pe Pamant la el acasa. Forma basmelor corespunde exact cu structura propriului lui suflet.

Chiar daca tineti cont numai de faptul ca cei mici afla despre faptele si relatiile umane si de maniera in care, ascultand cu placere, sunt capabili sa asimileze concepte complicate, povestirea trebuie considerata ca o activitate agreabila si folositoare.

La cinci ani copilul se afla astfel in varful activitatii sale neobosite, creatoare, de joc. Daca urmariti un copil de aceasta varsta la o gramada de nisip, veti observa ca jocul lui consta exclusiv in a fi activ, intr-un val neintrerupt de forte creatoare ce izvorasc din copil ca dintr-o fantana nesfarsita… La groapa de nisip, copilul face prajituri de nisip, formand treizeci, patruzeci sau chiar cincizeci de prajituri, pe o scandura, cu ajutorul unor forme. Ce va face cand scandura este complet acoperita? Se opreste mandru cand a terminat lucrarea? Nu, scandura e plina si lucrarea se intrerupe un minut. Copilul striga: "Ai vazut prajiturile astea, mama?" Apoi jocul trebuie sa continue si rastoarna energic scandura, acoperind-o din nou cu prajituri. Din cand in cand trebuie sa veniti sa gustati o prajitura, dar abia daca intrerupe putin productia lor in serie. Copilul nu este preocupat de productia lui finala, ci de bucuria creatiei. Cand va fi terminat, va uita complet de prajiturile lui. Puteti vedea si copii care fac un munte cu un tunel care il traverseaza. Cand il termina, sar pe el si ceilalti aplauda. Pe urma fac altul.

Fetitele fac si refac neincetat patul papusilor lor. Copiii incep cu entuziasrn noi caiete de desen, desenand si colorand pagina dupa pagina, sarind imediat la pagina urmatoare si incepand un nou desen. Uneori deseneaza, mai mult sau mai putin, chiar aceleasi lucruri pe fiecare pagina. Nu se uita in urma dupa ce au terminat desenul, pentru ca nu sunt preocupati decat de procesul de creatie in sine, de insasi cresterea.

Copilul sanatos, de aceasta varsta, nu stie sa se opreasca din joaca. Un copil sanatos nu stie sa faca o pauza, iar cand o face, o face ca sa inceapa un joc nou sau pentru ca a obosit, ori ii e foame iar reacti­ile naturale ii dicteaza o pauza.

Cantecele insotesc anumite activitati intr-un ritm special. Repetarea procesului creativ intr-un ritm aparent neintrerupt este tipic jocului din aceasta epoca. Copilul poate retine sub o forma ritmica lucruri pentru care nu are o memorie abstracta. Este secretul cantecelor de copii traditionale. El va asculta in fiecare seara aceeasi poveste, iar si iar, si cu cat o va asculta mai mult, cu atat o va aprecia mai mult. Un copil de patru ani si jumatate auzise povestea celor Trei Magi la Craciun si il impresionase profund. I s-a povestit povestea, in fiecare seara, pana la sfarsitul lunii august, si el continua sa o ceara doar pe aceea. Parintii au putut sa-si pastreze cu greu entuziasmul, toata vara, pentru acesti trei intelepti din Orient, dar copilul asculta cu ochii larg deschisi nelasand sa treaca nici cea mai mica greseala sau omisiune a celui mai mic detaliu. Pe parcurs povestea evoluase, imbogatindu-se cu descrieri si evenimente care nu se gasesc in nici o versiune oficiala a intamplarii cu Magii de la Rasarit; odata inglobate, nu se va mai putea pune problema sa fie lasate deoparte!

Acesta este si secretul jocului aparent neobosit al copilului. Atata timp cat este sustinut de un ritm, nu exista oboseala, pentru ca jocul este legat de procesele ritmice de respiratie si de circulatie, care nu cunosc deloc oboseala. Ce este aritmic si intelectual in joc, aceasta epuizeaza copilul. Aceasta forma de joc, jocul de dragul jocului, nu se transforma decat la varsta de sase ani. Putin cate putin, aproape imperceptibil, jocul copilului dobandeste o alta nuanta si, la un moment precis, in jurul varstei de sase ani, de obicei in perioada in care ii cad primii dinti de lapte, devine evident faptul ca el intra intr-o noua faza a vietii sale…

Copiii incep sa se joace foarte devreme. S-ar putea spune chiar ca se joaca din primele luni de viata. Descopera ca manutele se deplaseaza in campul lor vizual, ca pot sa le dirijeze... Manutele sunt primele lor jucarii. Apoi isi descopera picioarele si acest lucru este si mai amuzant pentru ca isi trec timpul pierzandu-le si regasindu-le.

Vine apoi un inel de fildes sau o morisca, mai tarziu cuburi si cutii care pot fi puse la nesfarsit unele peste altele sau alaturat.